Despre Absurd - Cum trăiești când știi că nimic nu contează.

O scurtă incursiune în absurdul vieții, Camus, Rust Cohle și altele.

Articolul ăsta nu va oferi răspunsuri, poate doar va ridica mai multe întrebări. Până la urmă, ăsta e și motivul pentru care scriu.

Scuze, ce?

Până acum scriam despre sport, politică și câteva chestiuni sociale care nu-mi dădeau pace, dar parcă simt că astăzi aș vrea să discut altceva. Știu că nu vor citi mulți oameni rândurile astea, am o bulă care mi-a dat subscribe și de acolo cam o treime care deschid mailurile. Dar nu asta e important. Poate că la final, 1-2 persoane îmi vor scrie un mesaj care să-mi spună că textul a rezonat cu ele și atunci cele câteva ore petrecute aici vor fi meritat.

Așa, revenind: cred că nimic nu contează cu adevărat. Cred că, după ce ne-am trăit viața și cortina se închide, vom inchide ochii și gata. Vom trăi ce trăim când ne punem seara la somn… minus partea cu trezitul. Și e ok. Pentru că, în ciuda a ceea ce încearcă unii sau alții să ne vândă, nu există o luminiță la capătul tunelului. Nu vine nimeni să ne întindă o mână salvatoare și să ne ducă înspre un Paradis în care îmi văd toți prietenii, toate bucuriile, toate dorințele. Acum că am stabilit asta...

Nu cred că avem un sens în viață. Dacă Sartre ți-ar spune că pornim liberi și avem libertatea de a alege cine vrem să devenim, eu cred că nu devenim nimic în afara iluziilor pe care și le-a creat societatea pentru a face față Absurdului. Cred că suntem niște bucăți de carne care, de-a lungul evoluției, au dezvoltat o conștiință care ne face să ne dăm mai multă importanță decât avem în Univers. Faptul că avem o „carieră” sau o „familie” nu cred că ne dă un sens. Trăim o viață în care ne trezim, mergem la un serviciu creat de noi în cadrul unei societăți create de noi pentru a face niște bani (care au o valoarea arbitrară, pe care le-am dat-o tot noi) pe care să îi cheltuim mai departe pentru orice îți poți imagina, pentru niște experiențe în legătură cu care ne păcălim că ne fac mai „valoroși” într-un sistem care ne-a indoctrinat de mici să vedem ce merită admirație, ce are valoare și ce merită batjocorit, considerat „insuficient”. Sensul nu există pentru că am fost influențați de când aveam câțiva ani să percepem lucrurile ca fiind „valoroase” doar dacă sunt acceptate în cadrul așezămintelor noastre. De ce? Pentru că nu putem face față vieții decât dacă sperăm că cineva, undeva, ne urmărește faptele și ele contează.

Such edgy, much wow.

Cred că dacă citeam acum 10 ani ce am scris mai sus așa reacționam. Poate unii așa ați reacționat deja. Și nu e bai, e doar un alt mod de a percepe ce trăim.

Acum, nu mă ascund. Da, am trăit ceea ce unii am numi depresie. Sau un episod depresiv care se tot prelungește, alternând perioadele. Și nu în genul unui „of, azi sunt supărat pentru că mi-am rupt perechea preferată de adidași”. La fel caCamus (haha, scuze) și ca mulți dintre voi, m-am întrebat dacă viața are sens, dacă merită trăită, dacă e ceva ce îi dă valoare. Concluzia mea a fost că sensul nu există, dar viața merită trăită. Sau, în vorbele maestrului Gică Hagi - Viața e frumoasă, dar merită trăită.

Probabil ați auzit întâmplător de Mitul lui Sisif, vă las direct din Wikipedia - el a fost sortit să urce un deal împingând veșnic o stâncă uriașă, care odată ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale și cazna era reluată. Na, pornind de la ideea asta, Camus a lansat întrebarea: merită să ne trăim viața? Dacă da, fain. Dacă nu, rămâne soluția sinuciderii. Și, deși admite că suicidul vine de cele mai multe ori drept o urmare a unui eveniment traumatizant, spune că dacă un om nu vede valoare în a-și trăi viața, atunci sinuciderea rămâne o soluție viabilă. Și, mai departe, a concluzionat că, dacă alegem să ne trăim viața, trebuie să găsim bucurie în lucrurile mici. Tot în vorbele lui Camus - trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.

Dacă putem fi sau nu fericiți în Absurd, vă las pe voi să alegeți. Eu am momente în care simt că trăiesc. O seară liniștită alături de persoana iubită, o plimbare cu muzică în căști când soarele rece de toamnă îți mângâie fața sau o ieșire cu multe beri și cu acei prieteni care te ascultă fără să te judece. Prefer să le numesc momente cu sens, momente în care renunț la ideea de cortină și mă simt ancorat în prezent, chiar dacă, da, în final, nu vor face o diferență majoră în ceea ce înseamnă prezența mea în Univers. Și aici intervine o discuție și mai interesantă.

Sună cam nihilist…

…dar nu e. Nihlismul, prin reprezentanți precum Cioran, lansează ideea că viața nu are sens și nimic nu contează. Asemănător cu absurdismul camusian, dar cu câteva diferențe - nihliștii merg si mai departe. Spun că viața e durere și că ar fi fost mai bine să nu ne naștem. Am câteva observații aici.

Cred că atunci când spui „era mai bine să nu mă fi născut” o faci din privilegiul cuiva care trăiește. Însăși viața îți dă dreptul să o critici, să o judeci. Cât de valid e să renegi viața în timp ce o trăiești?

Ce atitudine avem față de moarte atunci?

Personajul de mai sus e unul dintre cei care au inspirat articolul ăsta, apropo. Rust Cohle (True Detective, S1) are niște opinii… puternice. De exemplu, că vorbeam despre moarte, vă las unul dintre citatele celebre ale acestui personaj:

“I think human consciousness is a tragic misstep in human evolution. We became too self aware; nature created an aspect of nature separate from itself. We are creatures that should not exist by natural law. We are things that labor under the illusion of having a self, a secretion of sensory experience and feeling, programmed with total assurance that we are each somebody, when in fact everybody’s nobody. I think the honorable thing for our species to do is deny our programming, stop reproducing, walk hand in hand into extinction, one last midnight, brothers and sisters opting out of a raw deal.”

Unii l-ar cataloga drept nihlist și, deși pare contraintuitiv, aș argumenta că mai degrabă e tot un absurdist cu tendințe nihiliste, dar asta o discuție pentru cine a văzut serialul. Apropo, dacă nu l-ai văzut înca, serios, fă-ți o favoare.

Ideea de a ne înțelege mortalitatea e una ciudată. Când eram mic și am realizat că la un moment dat urmează să mor, am început să plâng. Nu știu dacă e o reacție asemănătoare cu a altora, aș crede că da? Personal, nu îmi e frică de moarte pentru că în moarte găsesc un vid în care nu voi mai simți frică, disperare sau durere. Pur și simplu nu voi mai simți nimic. Însă, paradoxal, îmi e frică să nu mai exist. Tocmai pentru că nu-mi doresc să pierd acele momente cu sens descrise undeva mai sus. Deși Cioran ar spune că era mai bine să nu ne fi născut, aș argumenta, așadar, contrariul. Faptul că m-am născut îmi oferă privilegiul de a-mi diseca existența.

Dar dacă simt că eu am un sens?

Ce am scris aici, aș dori să reiterez, este doar opinia și viziunea mea asupra existenței și a lumii. Nu aș dori să influențez sau să conving pe nimeni că asta e o cale superioară alteia. Dacă tu, spre exemplu, ți-ai găsit sensul în religie (după cum aud deseori), atunci este călătoria ta. Problema majoră pe care o am cu religia e că a creat un set de valori pe care îl plantează în mințile oamenilor încă de când sunt prea mici să înțeleagă ce se întâmplă. Dacă tu ai crescut, ți-ai pus 100 de întrebări și ai avut îndoieli, însă în final ai rămas la credința ta, atunci e perfect în regulă. Dacă, însă, la 5 ani ți-ai însușit un set de valori creat de altcineva și încă te ghidezi după el pentru că „așa trebuie” sau „așa se face”, sfatul meu ar fi să mergi mai departe și să combați acele idei. De ce așa trebuie? De ce se face așa? Ulterior, vei putea avea o poziție mai fermă și mai autentică pentru tine. Indiferent care va rămâne.

Cum rămâne cu cei din jur?

Unii nihiliști (nu toți) ar spune că, dacă nimic nu contează, existența e damnată și nu există un bine sau rău absolut, nu contează cum ne comportăm cu cei din jur. Din nou, aleg să nu fiu de acord. În final, indiferent că pentru mine e Absurd și pentru tine Destin, tot există lucruri apăsătoare. Există zile în care vrei să nu vorbești cu nimeni, în care au trecut două ore de când ai fixat peretele cu privirea și simți că bolovanul lui Sisif a căzut și a rămas pe umerii tăi.

Astfel, aleg să fiu blând cu cei din jur. E o existență apăsătoare pentru toți, indiferent că tu ai 5/7 zile proaste, iar eu 2/7. Aleg să cred că e util să salut, să mulțumesc, să întreb „cum ești?” sau să ajut cu ceva, atât cât îmi permite timpul. Sunt uneori sătul și nu vreau să ajut? Da. Sunt uneori obosit și am reacții pe care nu aș vrea să le am? Da. Sunt răutacios fără să înțeleg exact de unde mi-a venit? Uneori da. Îmi rămâne doar să încerc. E un proces de lungă durată și voi continua să încerc să-l perfecționez.

În final, apreciez enorm dacă ai ajuns aici. Chiar dacă ai mai sărit câte un paragraf. Faptul că cineva își rupe din zilele sale să-mi acorde 10-15 minute citindu-mi rândurile care nu duc nicăieri mă încălzește. Să-l numim un alt moment cu sens.

Dă un semn dacă textul ăsta a rezonat cu tine. Și rămâi pe aproape dacă ai chef să mai citești ocazional ce postez pe aici.